01 iulie 2018

[statistici] România mea: iunie 2018


Aparent 19 oameni, din 4 zone ale țării mi-au vizitat tărâmul luna trecută.
Au adunat 458 de vizualizări de pagini, cu 4:03 minute în medie petrecut pe o pagină.

Vorba lui Viorel: „Prea bine!”...

Se adună cu cei de pe celelalte 3 luni ca să dea astă hartă:

Lăsând blog-ul: mi s-a uscat unul dintre lămâii mei mici. Și-am învățat că dacă e ceva de făcut trebuie să faci înainte, că după ce îi pică frunzele poți doar să constați. Mai am cinci, parcă.

Nu l-am aruncat (încă). Ceilalți sunt cam la fel. De ce l-aș lepăda pe ăla diferit? Cu frunzele picate, se strâmbă pe zi ce trece, făcându-se mai mic, mai mic.

Mă gândesc și la blog când mă uit la lămâi. Ce-o să fie când o să fie mare? O să fie? Cumva cândva, uitându-te la el al trebui să vezi ceva frunze, ceva fructe. Măcar frunze.

Și mă gândeam la pilda semănătorului. Dacă tu ești pământul... Așa... Cum se simte pământul ăla care dă rod? Cum se simte inima năpădită de spini? Dar, mai ales, cum se simte pământul ăla bătătorit de trecători?

Da, trecem prin inima altora călcând așa, ca pe un spațiu public destinat explicit acestei lucrări. O simplă șosea. Sau o cărare. Nu pentru că pământul ăla n-ar putea avea o altă destinație, ci pentru că tot pe acolo au mers și alții. Și pentru că stăpânul n-a pus gard.

Și m-am gândit că așa o fi și un blog personal. Lași o trecere prin grădina inimii, faci o autostradă cu zece benzi, cu gândul că o fi ajutând cuiva, să ajungă undeva. Sau o cărare, poate e mai bine să fie puțini.

Dacă tot e cărare, n-ar fi frumos să aibă omul din loc în loc măcar câte un pom din care să-și ia un fruct? Sau măcar un copac mare care să-i țină de umbră. Sau o floare, să-i amintească...

... chestii.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu