04 iunie 2018

[amintiri] Tăcerea molipsitoare

(foto: Dan Colcer)

S-a-ntâmplat că navetam mult.

Urc în spate, în dreapta. Mașina plină. Salut și apoi îmi văd de-ale mele gânduri, planuri, visări, desene, origami, lectură, privit pe geam. Cine mai știe? Că se întâmpla mereu...

Necunoscuții din mașină continuă discuțiile deja începute. Iar în față în dreapta e vorbărețul. Cam unul din douăzeci de oameni ca el. Din cauza lor e DEX-ul așa de gros. Nici măcar nu-s sigur de asta.

După vreo zece minute, omul lipit de mine se virusează. O lasă mai moale cu vorbăria. Ca și cum ar fi intrat într-o biserică. Participă întorcând capul spre cei implicați în dialog și mârâind câte o interjecție.

După vreo treizeci de kilometri și șoferul - concentrat la drum - se convertește la noua sectă. Probabil gândul că se apropie de casă îi amintește sarcinile de rezolvat. Vorbărețul simte datoria suplinirii și îndeasă cuvinte și la microfoanele lăsate libere, cu satisfacție. Copilotul scapă de prefix. Cel din stânga-spate e cuprins de râvnă și el. Și îi dă apă la moară, de parcă ar fi scutierul unui mare luptător.

Problema e că pe la jumătatea drumului se termină poveștile despre vreme, copilărie, familie, vecini, prieteni și dușmani, întâmplări nefericite din lumea satului, poveștile despre bogătași din regiune, despre preoți controversați, despre medici greu de mulțumit, despre achiziții și realizări, despre pierderi. Și încep gropile și semafoarele părăsite. Și ne izbim de realitate la fiecare câțiva pași.

Și când deschidem ușa așteptând vreun verde îndurător, prin atmosfera deja încinsă a verii, răzbate din mașinile încolonate în același destin o adiere de n-are-rost-măi-n-are-rost. În fața noastră, câte un om iese din mașină, adaugă fum de țigară și scântei, de parcă n-ar putea citi cum pe fiecare inimă scrie INFLAMABIL.

Și apoi avem verde la semafor și explozia. O dau oamenii în politică. Și curg cuvintele și expresiile, de zici că au ieșit ăia din fundul lacului să participe la Necurații au talent. Te bucuri că DEX-ul e totuși numai jumătate din ce ar putea fi.

Scutierul se simte trădat. Ca atunci când cumperi un produs expirat. Și-l păzești cu grijă până acasă. Și când să te bucuri de el, descoperi conținutul. Șoferul scapă și el câteva înjurături spre gropi și spre politicieni, iar apoi găsește mai mult rost în fumul de țigară pe care a tot amânat-o de multă vreme, se pare.

Nu mai e mult și ajungem. Dar de când cu fumul de țigară, adierea de n-are-rost-măi-n-are-rost s-a schimbat cu se-poate-și-mai-rău. Și rămân doar sunetele mașinii lovind gropile imposibil de ocolit.

Și cumva, o groapă l-a trezit sau a vrut să concluzioneze, dar nu găsea subiectul principal... Și vorbărețul, începe - ca bețivii care sunt setați pe modul iertăciunilor - să își ceară scuze că tot el a vorbit tot drumul. Și ne-apucă bucuria și speranța pe toți. Că dacă o astfel de pocăință e posibilă, apoi chiar că n-ar fi greu de mântuit tot neamul.

Dar preferăm destinații diferite, chiar dacă petrecem o mare parte de călătorie în aceeași mașină. Plătim, salutăm, coborâm și ne risipim... fiecare spre viitorul lui. Spre acel viitor când recitând amintiri ți se pare că spui povești.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu