14 iunie 2018

[amintiri] Azi în istorie (2)

Zilele sunt ca oamenii pe care îi întâlnești pe stradă. Pe unele nu le cunoști, pe altele le întâlnești mereu, iar de altele ți-e dor. Pentru că sunt și zile pe care nu le mai întâlnești oricât umbli...

Exact 12 ani în urmă eram aici.

Și aici. Adică tot acolo.

Dacă ar fi să fiu acolo cu mintea de acum, nu s-ar schimba mare lucru. Aș picta aproape la fel, aș cânta aproape la fel, m-aș îmbrăca tot cam așa și tot cu bicicleta m-aș duce.

Și aș face din celelalte cât să fie lumea mulțumită. Poate un pic mai puțin.

Poate că aș încerca să mă împrietenesc cu zilele care se repetă, în loc să fug de ele ca și cum asta m-ar duce în cine știe ce depărtare vrednică de dorit. Pentru că până la urmă tot de zilele care se repetă ți-e cel mai dor, ca și de oamenii pe care-i vedeai des.

Ah, și n-aș mai crede atât de mult că scurgerea zilelor te face mai cineva, mai ceva... Doar te crește ca pe un copac, ca pe un pom, ca pe o plantă, ca pe o buruiană, unde ești mai de soi acolo crești încet de tot, iar unde ești mai buruienatic acolo pierzi o grămadă de resurse ca să nu te faci de râs.

Și... trebuie doar să-ți descoperi cele mai ciudate lucruri care te caracterizează. Că la rândul tău când îți place un om e pentru lucrurile pe care le face ciudat.

La mine un lucru ciudat e că nu folosesc oglinzi în care să te vezi din cap până în picioare. Se-ntâmplă foarte rar când cumpăr încălțăminte sau ceva. Și atunci în grabă. În rest, mă văd în poze, cu întârziere.

Dar e OK, că dacă ies pe stradă nu-s o față atât de cunoscută și nici nu mă repet foarte des în zilele altora. Sper. Că oricum dacă e să prindă cineva drag de altcineva nu e pentru că îl cunoaște sau pentru că se repetă. Mai stai un pic... că mi-am amintit o fază.

Am mai povestit-o, dar nu cred că aici pe blog. Deja am început să folosesc search-ul, într-o zi o să scap o poveste ca și cum n-aș mai fi scris-o și altă dată. Și o să pretind că mi-am testat cititorii... Haha.

Eram în Oradea, cred că plecam de la serviciu, într-o după-masă. Și la o trecere de pietoni, cum îmi place să las mașinile să treacă, stăteam câteva secunde uitându-mă dincolo de șosea. Atunci l-am văzut. Era omul din Călătoria creștinului lui Bunyan. Întruchiparea perfectă.

Îmbrăcat în niște haine uzate și încărcat cu toate poverile posibile. Era așa de frumos în sălbăticia lui. Era așa rupt de realitatea noastră și totuși caracterizându-ne perfect multe stări interioare. Se uita și el la ceilalți așa cum te uiți la oameni pe care-i vezi o singură dată, în zile care nu se repetă. Așa cum te uiți la oameni pe care vrei să-i mai vezi, când vrei ca o zi să se repete la infinit.

Și cu cât insistam să-i prind detaliile, ca și cum l-aș picta, ca și cum l-aș pune într-un cântec sau măcar într-o poză, cu atât creștea un gând: dacă omul ăsta mi-ar cere bani, i-aș da. Creștea exponențial. Și mașinile se răreau, iar omul părea că n-are niciun gând spre acolo... Pentru că în lumea lui...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu