10 mai 2018

[amintiri] În prima bancă

(foto: Banca mea, în 2006)

Patru ani de liceu i-am petrecut în prima bancă. Nu pentru că mi-am dorit. Pentru că n-am fost pe fază la împărțirea băncilor.

Și rețin super detaliat cât de repede s-a întâmplat. Nici n-am apucat să schimb trei propoziții cu vreunul dintre noii colegi, că deja treaba asta era rezolvată.

Dar nu țin minte să-mi fi părut rău cândva. Părea că acolo mi-a fost locul din veci. Și dacă aș merge din nou, la împărțirea băncilor aș cere locul ăla.

Beneficii?

- Nu mă deranja nimeni. Era, cred, cel mai liniștit loc din clasă.
- Puteam să mă concentrez ușor la partea esențială a lecției așa încât n-aveam probleme cu rezolvatul temelor acasă.
- Vedeam foarte bine la tablă, auzeam inclusiv ce șoptea profesorul. Așa ca la un concert când stai lângă scenă, presupun.
- Nu trebuia să fac efort să fiu observat de profesor. Uneori chiar îți vine să întrebi ceva.
- Dar nici nu simțeam vreo suspiciune din partea profesorului cum că aș face prostii. De obicei ultimul rând poartă eticheta asta.
- Nici nu părea să fiu ținta privirilor profesorului, în majoritatea timpului se uita peste mine, ca să-i prindă cu privirea pe cât mai mulți din sală.
- Și da, nu prea era loc de făcut prostii, în afară de mâzgălitul caietului, desenatul pe bancă și notatul de perle. Sau jocuri cu linioare pe hârtie, cu colegul de bancă. Era și vina lui pentru liniștea din acel colț al clasei. Bun băiat.
- La un moment dat aveam impresia că locul în sine îmi crește reputația în ochii profesorilor și am o imunitate suplimentară.
- Mă simțeam util: deseori împrumutam manualul, caietul, pixul, orice avea profesorul nevoie și se-ntâmpla să am. Sau puteam sări oricând să merg să șterg tabla, ocazie cu care îmi permiteam o ieșire din sală să mă spăl pe mâini sau chiar două dacă buretele era uscat.

E un sentiment interesant când rămâi în locul care rămâne. Alegi fără să faci cel mai mic efort. Și primești lucrul cel mai puțin râvnit de alții. Devine al tău și nu-l uiți.

Banca nu cred că mai e de găsit. Dar păstrez un cui din băncuța pe care stăteam. De 12 ani...

Dacă ești atent, chiar găsești câte un vis frumos din care poți aduce obiecte.

2 comentarii:

  1. Rezonez foarte bine cu articolul ăsta. Aproape că aș crede că a fost scris de mine, doar că noi aveam bănci de o persoană și n-am avut deci coleg de bancă. În rest, perfect match. :))

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Haha. When your information accidentally fit your audience. :))

      Ștergere