29 aprilie 2018

[gând] Ceva în ochii mei

(foto: Martin Walls)

Mergi prin oraș, ocazional, și sunt aricii ăia pogonici care stau cu un pix și... (stai să învăț termenii)... da, cu o planșetă cu clamă (clipboard! hihi, TIL), niște hârtii și un pix. Și ei stau acolo și așteaptă să treacă lumea. Și sunt mulți care trec...

Din ăia mulți, ochii lor te caută și când se uită la tine simți așa că te-au bifat. El e! Și-apoi vin cu poezia, pe care dacă o asculți și nu le dai bani rămâi cu impresia că, da, măi, rău om sunt. Și ți se pare că te-ar ține minte pe veci.

Pe aceștia am învățat să-i ocolesc. Că merg de obicei cu faza lungă, nu mă uit la 6-7 metri în fața mea, ci la 60-70. Și când i-am bifat, mă ascund printre ceilalți, fac niște viraje. Dar ei tot te văd și-și zic: Ah, de data asta l-am scăpat. Data viitoare vor căuta un loc mai strategic, unde lumea trece în șir, unde întoarcerea e interzisă, și-atunci trebuie din nou să fii nesimțit... și să le spui ce alte planuri mai bune ai cu banii tăi. Și orice scuză va suna neconvingător. Iar în privirea lor vei citi: te-am așteptat toată ziua și acum asta ne faci? Sau le dai niște mărunțiș, și pe urmă compari cât ai lucrat tu pentru ei și cât au lucrat ei pentru aceeași sumă. Pleci mulțumit: Nu sunt așa rău, dar... vai prost sunt.

Și mai sunt ăia pe care nu-i pot ocoli. Că mi-s prea apropiați. Și vrei să fii bun pentru oamenii pe care-i întâlnești des. Nici nu vreau să scriu despre ei, din același motiv. Scriu despre mine: am câte-o afacere în urma căreia constat - sunt prost. Serios. Și chestia asta ține zile întregi, până respectiva afacere e înlocuită de una proaspătă... De obicei la fel de reușită.

Dănilă Prepeleac când s-a pus să vândă boii a rămas cu o pungă. Și când am citit povestea am râs cu poftă. Acum, însă, pot să fac o listă întreagă cu afaceri din care n-am nici măcar punga aia de amintire. O pungă goală cu Moș Crăciun desenat pe ea.

Când merg prin oraș, pot să-i ocolesc. Chiar dacă deasupra mea, cu mine merge la fiecare pas un text mare și un girofar: El e! și aricii pogonici mă detectează... pot să trișez și să scap cu economiile intacte.

Dar rămân celelalte. Vine omul acasă hotărât să facă afaceri cu tine. Sau te sună. Și-ncerci să-i spui că nu ești tu... iar el te convinge că din toată lista lui de contacte: Tu ești.

E musai să dau un exemplu. No offence (= an excuse to insult someone).
Orgă Yamaha PSR 8000. Am vândut-o cu 200 lei. Serios. Deci nu 1000 lei, nici măcar 500. Mă mai chinuisem să vând un laptop și tot 200 a fost cifra magică. Am zis că așa merge. Deci 200 de lei. Din care am primit 50. Atât. Și-aștept de săptămâni să vină Moș Crăciun... Iar povestea asta e marcată cu categoria: This is your real IQ.

Și apoi mai am proiecte mărunte gen: Vreo două zile de muncă (= timpul liber dintr-o săptămână) pentru un afiș - 0 lei. Am vândut o carte pe OLX, de s-a speriat și aia de la Poștă când a aflat înaintea mea că o să-mi dea cu minus.

Tot prin Poștă am trimis un desen de-al meu dintre cele mai reușite ca să primesc în schimb un paper clip - îl aștept de ani de zile. Mi-e prieten, mi-e rușine să-l cer. De fapt l-am mai cerut din când în când...

Situații foarte diverse, cu oameni care nu se știu între ei. Deci e ceva în ochii mei. Nu-mi explic altfel. Ceva care zice: Om ușor de prostit.

Uneori închid porțile afacerilor, fac cu totul altceva în timpul liber. Și prietenii mă știu, sunt de acord cu asta. Așteaptă să treacă pauza, să mă încarc. Și apoi facem una cu capac. Care le întrece pe toate. De parcă asta mi-aș fi dorit și eu, nu numai ei.

Mă amuz și mă enervez că-i ajut și îi încurc în același timp. Și nu e nimeni care să simtă gustul ăsta, în afară de cei care-mi spun: Noi ți-am mai spus.

O fi musai să-mi pun în ochi sclipiri de paloș și să lupt pentru fiecare centimetru pătrat de teritoriu. O fi musai să explic în 5 minute de ce nu am 1 minut de dat. Iar când unii prieteni mă vor chema într-o excursie, n-o să mai am scuza că alți prieteni mi-au dat de lucru.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu