12 martie 2018

[statistici] Ca la piață

(foto: pxhere)

Când publici pe internet, e riscul să-ți fie frică de mulțimea de vizitatori. Și pe bună dreptate. E ca și cum ai vorbi în prezența tuturor oamenilor care sunt și care vor veni de-acum.

Exercițiul e bun. La fel ca pentru muzicanții care ies în stradă și cântă cum le e darul în timp ce lumea trece. Te obișnuiești că ești auzit, că într-o anumită măsură ce produci contează.

Măcar speri. Că prea puțin poți să știi dacă omul care trece e încântat sau tocmai i-ai stricat ziua cu scârțâitul tău de vioară sau vreo coardă de chitară pe care ai acordat-o prea aproximativ. Când ești prea atent la trecători te pierzi, iar când stai cu ochii în versuri nici nu mai știi dacă ești singur acolo sau vreo câțiva copii s-au adunat cerc și fac ochi mari tocmai găsind răspuns la întrebarea: Tu ce-i păți când vei fi mare?

Da, e riscul să speri că ești citit. Dar asta se rezolvă nesperat de simplu. Doar îți legi blog-ul de vreun donator de statistici, gen Google Analytics. Și-apoi știi exact pe câți, când, de unde și cât timp i-ai reținut. Poate că de fapt sunt doi. Sau trei. Și normal - ești între ei.

Dar piața e piață. Și oamenii vin. Oamenii pleacă. Nu e nimic nou. Doar că pe internet poți opta și să rămâi la nivelul de imaginație: îmi imaginez că oamenii trec, că se opresc și că le place.

Dacă se-ntâmplă să fii bătrânica din piață care vinde ceapă verde, pătrunjel, ridichi și păstârnac, poate că e mai greu. Că stai toată ziua și numeri legăturile de ridichi și știi exact câte mai ai. Da, aparent toată lumea trece pe acolo și nu e nimeni care n-ar putea cumpăra niște ceapă verde.

Dar piața e piață. Și oamenii vin. Oamenii pleacă. Nu e nimic nou. Stai acolo și numeri câți au trecut, numeri câți au încetinit pasul, numeri câți s-au oprit. Numeri secundele până au plecat. Încerci să prinzi care e produsul care-i aduce și mâine. Care e produsul la care aruncă o ultimă privire.

Dacă se-ntâmplă să fii bătrânica din piață, o zi întreagă numeri. Sau poate că optezi totuși, atunci și acolo să-ți faci lumea ta. Pentru că cu cât vezi mai multe, poți să-ți imaginezi și mai multe. Și nici nu mai vrei să se cumpere, ca să nu ți se strice visarea. Că și acasă dacă mergi ce faci? Te gândești la piață...

Dar piața e piață. Și oamenii vin. Oamenii pleacă. Nu e nimic nou. Te miri când lumea cumpără. Te miri când lumea nu cumpără. Și-n rest visezi și zâmbești cum știi mai cu drag. Pentru că în adâncul sufletului ți-e clar că piața s-ar goli de tot dacă n-ar fi acolo în fiecare zi o bătrânică veselă ce vinde ceapă verde, pătrunjel, ridichi și păstârnac.

Și poți dovedi oricui, că dacă pui marfa sub raft și doar stai și zâmbești, piața nu se golește de oameni... și oamenii tăi sunt mai prezenți ca niciodată. Așteptând să le faci surpriză cu aceeași ceapă verde, cu același pătrunjel, cu aceleași ridichi și ce-a mai rămas din păstârnac.

Speri și tu, și speră și ei că nu sunt chiar aceleași. Dar zâmbetul tău îi ține încordați pentru un moment, ca și cum piața n-ar mai fi piață.

Ca și cum, pentru o clipă, toți au intrat în lumea ta.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu