07 martie 2018

[primul șapte] În sticlă

(foto: Pexels)

A colindat într-o sticlă pe ocean, an după an, vreo sută și ceva. Un bilet. Și au găsit sticla acum. Și după o vreme au văzut și biletul. M-aș simți norocos să pescuiesc o sticlă din aia.

Pe bilet nu scria mare lucru. O dată, vreo trei cuvinte și o semnătură. Dar asta m-ar supăra un pic... Adică, tu - om din celelalte vremuri - dacă tot te-ai apucat de-o treabă, atât mi-ai scris? Ce folos de toată întâmplarea și de tot norocul?

Dar n-ar ține mult. Că în următorul moment te pui în pielea lui...

Navigând pe-acolo încoace și-ncolo, o fi luat cu el câte sticle a putut și câtă hârtie a găsit. Și mare lucru nu ai de făcut când ești pe mare. Și totuși ai de făcut destule.

Și chiar dacă n-ai avea, ar fi plictisitor să stai și să scrii doar. Mai ales că oceanul n-are capăt și nu vezi niciun posibil cititor, nici azi, nici mâine, nici peste șapte luni.

Într-o seară stai ceva mai târziu și scrii lung... până se stinge singură lampa. Și-adormi acolo, doar ca să te trezești că un vânt ți-a luat toată scrisoarea înainte să o pui în plic. În sticlă...

În altă zi vreo ploaie îți strică o parte din hârtie.

Și totuși scrii. Încerci să scrii cât mai frumos. Pentru acel destinatar necunoscut. Care nu te va vedea niciodată, dar va primi un mesaj. Și poate că se va simți norocos.

Ai pus tot sufletul, ai trimis toate sticlele, ai terminat toată hârtia. Ba nu, mai e o sticlă și mai e un colț de hârtie. Ca și cum ai încheia un proiect ambițios, mai în glumă, mai în serios... scrii data, vreo trei cuvinte și te semnezi.

Te simți norocos ținând în mână sticla aia. Pui biletul în ea și după o vreme nu-l mai vezi. Pierzi între valuri și sticla. Un bilet. Vreo sută și ceva de ani pe ocean. Colindând...

Vreo trei cuvinte aproape șterse: Prețuiește și lucrurile simple.

De la un expeditor, la un destinatar. Nici cu noroc, nici fără. Cu drag.

„Aruncă-ți pâinea pe ape, și după multă vreme o vei găsi iarăși!” (Eclesiastul 11:1)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu