30 martie 2018

[nou, haha] Interviu cu un șoricel

(desen de Alison Edgson)

La grădi, într-o scenetă cu ridichea uriașă m-a îmbrăcat doamna educatoare în șoricel. Și era rolul cel mai important pentru că la urmă, după ce toți se chinuiau să scoată din pământ ridichea uriașă, apărea șoricelul care punea și el umărul la treabă încât ridichea începea să se miște din loc.

Probabil ca în gluma aia: un elefant și un șoricel pe un pod. Șoricelul: vai ce tropăim!

E și el pe-acolo în lumea lui, ai zice că de poveste. Dar poate că tot ți-ar plăcea să-ți dea câteva răspunsuri, așa din punctul lui de vedere ca să furi și din lumea lui ceva gânduri interesante, unele s-or fi potrivind.

Când tatăl meu punea cursă pentru șoareci, era din aia: metal cu dinți. Se-nchidea cu zgomot și o dată cu ea povestea șoricelului. Uneori se termina instant, uneori mai auzeai cursa mișcându-se un timp. Dar mai era și cazul ăla când îl prindea de coadă...

- Păi, șoarece bun, cum ai reușit?

O fi din istețime sau rapiditate. Reflex sau frică. Strategie aproape bună. Habar n-am. Dar gândește-te că a mers să mănânce bucățica de pâine și s-a trezit cu coada prinsă. S-a-ntâmplat foarte repede. Dar poți să ți-o imaginezi încet. Trebuie doar să reglezi bătaia inimii lui cu a ta. Presupun că șoarecii sunt în mod normal cu inima gonind... musai că ceva muzică clasică le-ar dubla viața.

E în taina șoarecelui să simtă de unde vine mirosul de pâine bună. Sau poate că nu știe nici el, dar caută până găsește. Și-apoi, că s-a întâmplat, se-apropie cu grijă. Și mirosul tot mai bun și urechile tot mai ciulite.

- Așa a fost?

Poți încerca dar n-o să-ți răspundă în limba ta. Poate nu mai știe nici el cum a fost. Ca și când te dai peste cap cu bicicleta. Poți să te amuzi că ai scăpat ușor, dar cine mai știe cum...?!

A reușit să miroase pâinea de aproape. Și apoi a urmat partea a doua. Aia cu durerea și rușinea. Întrebări și-o fi pus și el, mai multe decât încap acolo în căpșorul lui. Dar a reușit să-și smulgă coada de acolo și apoi să dea interviuri...

În lumea noastră a pățit-o Aron Ralston. A fost musai să-și amputeze singur o mână prinsă de un bolovan, ca să scape de-acolo. Dar se-ntâmplă rar, cred.

Rar o fi și la șoareci. Dar mai e câte unul cu coada vindecată și poate ar povesti. Dar ce l-aș întreba? Să mă gândesc:

- În lumea ta, povestea asta ce a fost: noroc sau ghinion?
- Acum că a trecut, în lumea ta ce ești: un simplu nepriceput sau erou?
- Așa în general, mai ai aceeași bună părere despre pâine? Mirosul îți face bine?
- Dacă ți-ar zice cineva că e un loc unde găsești zilnic pâine la preț avantajos, în cantități uriașe, pâine cu totul proaspătă... ce i-ai răspunde?
- Dar dacă altul dimpotrivă îți zice că bucățica din cursă era acolo pentru tine? Și că nicio altă pâine din lume nu e de nasul tău? Ai numi-o empatie sau ironie?
- Dacă mâine vezi bucățica de pâine - exact aia și exact acolo - cum te uiți la ea: cu dor sau cu spaimă?
- A reușit cineva să te convingă că e vina ei pentru coada ta? Sau te amuză orice încercare de genul ăsta?
- Dacă ai avea ocazia, ce mesaj ai transmite celui care a pus pâinea acolo pentru tine? De mulțumire că s-a gândit și la tine? Sau doar ți-ai cere scuze că i-ai încurcat planul și că pentru moment nu speri în bunăvoința lui de a aloca timp pentru proiecte similare?

S-a uitat la mine fără să clipească. De parcă aș fi vorbit singur. Mai rău: singur cu spectatori.
Și s-a dus să roadă cărțile. Că-s mai bune decât pâinea. Și-acolo-s toate răspunsurile. Și leacurile.

Bună idee.

2 comentarii: