03 martie 2018

[cu haz, sper] La frizerie


(Da, după ce o spui de două-trei ori e mai ușor. Că știi unde au râs spectatorii și poți încerca să îmbunătățești. Și peste o vreme din aia numărată ca la tupu din 10 în 10, o să mai zică cineva: mai zi-ne cum a fost atunci... la frizerie.)

Am mers la frizerie, tot acolo unde merg de când lumea.
Aceleași doamne, cam același decor. Într-adevăr, uite o meserie în care se schimbă mai puține lucruri cu timpul.

Mai nou am observat că oamenii merg programați. Dar sunt pe stil vechi, prefer să stau pe bancă și să aștept să fiu poftit când se ivește un moment. Între timp mă joc pe telefon, dacă pentru altceva mai util nu prea-l țin. Ăla vechi era mai bun că avea Snake.

De data asta le-am prins în pauză, cred. Spre bucuria mea. A lor... nu știu. Dar o doamnă sprintenă -  deși n-o fi nici ea tânără dacă o știu de când eram la grădiniță - m-a chemat și m-am așezat pe scaun să mă tundă.

Acum... sigur era acolo o discuție între doamne și ea urma să piardă o parte interesantă. Cât de lungă, depindea în primul rând de ea, dar și de mine. Mă întreabă: Cum vrei?

Dar pentru mine ele au inventat tunsul și ele știu tot timpul cum vreau. Eu de obicei zic: Mai scurt. Iar ele interpretează cu: Tot așa ca data aialaltă.

De data asta m-am scăpat și am zis: mai scurt, cât de scurt. Cu gândul că nu ies așa des la oraș, poate reușesc să trișez un drum, două.

Acum nu știu dacă doamna o fi crezând că am început să am preferințe în ale tunsului sau că am abandonat complet să-mi pese de lucrul ăsta... Dar de unde să știe ea, dacă nici eu...

A fost prudentă și a luat cu mașina o parte, de probă. M-a întrebat dacă e bine așa peste tot. Mi-a fost clar că nu spera să iasă artă de-acolo. Că artă înseamnă și foarfecă, nu doar mașină. Deși mai nou arta nu se mai face neapărat manual, se descurcă și mașinile.

Pe moment am văzut în întrebarea ei mai multe oportunități:
- efort minim: pot să închei o discuție cu un singur cuvânt
- timp economisit: că scap repede de-acolo (nu mai bine pun timpul ăla ca să spun cum a fost?)
- că nu pierde nici ea discuțiile
- plus că devenisem curios cum o să mă văd în oglindă peste 30 de secunde (iar asta m-a învins, că gândul ăsta s-a mai luptat cu mine din când în când)

Așa că fără ezitare, dovedind hotărâre privind pretențiile mele estetice (nu că ar exista, dar omul dăduse impresia că speră că le am) și interes pentru munca ei, am dat semafor verde la tot procesul. Și din câteva mișcări sprintene m-a tuns exact cum am vrut: mai scurt, cât de scurt.

Nu știu din ce motiv m-a taxat mai puțin decât de obicei. Cum zicea un frate bătrân când îl durea ceva: Nu știu din ce cauză, frate... Nu știu din ce cauză.

Ce-am cerut am primit. Ca acolo unde spune „cereti, și veți căpăta, pentru ca bucuria voastră să fie deplină.” (Ioan 16:24)

Cu bucuria e ușor pe-acasă, că am o oglindă dimineața și nu mă uit în ea de fiecare dată. Dar când ies de-aici și zice câte unul că m-am pregătit pentru vară... M-am prins abia după ce zâmbetul și privirea au bătut un pic peste ale mele. Ca atunci când nu-s farurile chiar bine reglate.

Presupun că doamnele au salvat stilul ca implicit pentru următoarele ocazii. Deci cam asta a fost. Iar de ne-om obișnui cu toții, poate-mi iau mașină. În sfârșit una care s-ar încadra în buget și n-ar consuma mult și nici n-ar polua prea tare. Ba i-aș găsi și loc pe aici. Și-aș mai învăța ceva nou. Da, aici era bucuria care mă-ncearcă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu